Discuții

Relațiile sunt ca bluesul

Odată cu ploaia de azi mi-am dat seama că ce simte omul e, de fapt… ploaie. Dacă e intensă, face prăpăd. Dar durează puțin. Dacă ține mult, trebuie să fie mocănească, adică să aibă agitația celui care se plimbă prin apartament, nu a celui care aleargă la 100 m.

No, bluesul nu are legătură cu ploaia, dar are cu relațiile. Asta pentru că un blues are de toate în el, plus solo. Și de aici înainte, totul depinde de cum te pricepi să improvizezi.

Poți să faci un solo complicat și scurt, unul lung și obositor, unul care să te ungă la inimă, ori doar să improvizezi la nesfârșit, din douăsprezece în douăsprezece măsuri, că bluesul permite asta. Sau, dacă nu te pricepi la improvizație, îți cânți versurile pe trei acorduri și gata.

Concluzie nepotrivită: dacă te apuci de cântat o relație și o vrei de durată, te muți unde plouă într-una, te apuci de improvizat, ori înveți versuri kilometrice.

Storsul de idei și pielea udă

Știu că am pus un titlu controversat, la fel cum și tu știi că a fost ceva intenționat. Bineînțeles că aș fi putut să scriu foarte clar la ce mă refer, în fond, un titlu bun ar trebui să sugereze tema articolului, nu să deruteze. Sunt de acord cu asta. Acum hai să-ți spun de ce cred eu că titlul meu e (cel mai?) bun.

Am stat aproape o sâmbătă întreagă încercând să-mi storc o soluție din cap (capul, soi zdravăn, nu colabora defel). Spre seară, m-am dus la baie să-mi spăl descumpănirea și, ce să vezi, soluția mi s-a revelat imediat.

Așa am început să mă întreb care-i faza cu pielea udă și creativitatea, făcând legătura cu diverse anecdote din antichitate și cu știrea recentă a statisticianului pensionat care a rezolvat o problemă de matematică în timp ce se spăla pe dinți, după ce comunitatea de iluștri savanți a petrecut peste 50 de ani în mrejele ei.

Iată deci ce zice Știința despre asta: oamenii au mai des idei creative în afara spațiului profesional, pentru că, deși biroul ne îmbie la eficiență, prioritizare și rezolvare rapidă de task-uri, în același timp ne și crește stresul.

Un nivel mediu de stres stimulează gândirea practică, dar poate fi nociv pentru creativitate. Starea creativă e ceea ce se numește surplus mental, adică o relaxare fizică și detașare de orice factori perturbatori, în care ideile se pot exprima liber.

Și acum poanta zilei: pornind de la aceste date, o companie care face baterii de duș a realizat un sondaj care arată că aproape 70% din populația umană are idei creative la duș, ba chiar că unii se spală numai ca să le vină o idee. Această companie vinde baterii care permit reglarea jetului de apă pentru ca tu, clientul în pană creativă, să te speli pentru ”o gândire fresh”.

Aș zice că un om inspirat s-ar gândi în ce altă manieră interesantă se poate folosi de acest jet reglabil de apă. În concluzie, oamenii din marketing fac dușuri dese.

Read More
Discuții

Piticii mei de grădină și picioarele lungi

pitici de gradina

Piticii mei de grădină, neputând vorbi între ei, s-au gândit între ei.

De la cei câțiva centimetri ai lor, nu au văzut niciodată un om întreg. Nici oamenii nu pot să vadă alții oameni în întregul lor, dar asta e o altă treabă. Piticii mei vedeau doar jumătăți de oameni, jumătatea de jos, picioarele. Și văd ei așa, într-o bună zi, o pereche de picioare lungi, goale până acolo unde se termină. Ziua aia a fost mai luminoasă pentru toți piticii, plină de uimire. Numai unul rămăsese încruntat tot timpul.

– Nu așa se privesc picioarele, gândise el în gândul celorlalți pitici.

Apoi un nor înnegri ziua. Bine, pe cer nu era niciun nor, dar în mintea piticilor mei de grădină au început să apară. După mai multe discuții cu piticul încruntat, au început și ceilalți să aibă repere. Ba despre cum ar trebui să arate picioarele lungi, ba despre cum ar trebui ele să calce iarba, despre cum ar trebui să se îndoaie genunchiul ori cât de mult să se întărească gamba.

Au învățat două lucruri piticii mei de grădină: ce e aia cultură și cuvântul „trebuie”. Dar de atunci niciunul nu a mai putut să privească vreo pereche de picioare cu uimirea de prima dată. Trăiau sub frica lui trebuie, iar inima nu le mai bătea la fel.

Reîntoarcerea picioarelor lungi

Așa cum cineva se întoarce la viciu doar pentru că poate, tot așa unele iei revin doar pentru că au în ele un anumit grad de puțință. Iar ideea picioarelor lungi exprimă, prin natura subiectului ei, putința.

Când se reîntorc, ideile se manifestă ca niște revelații. Se prezintă ca cele ce se descoperă, iar tu, neputincios, le lași să-și facă treaba, să se dezvăluie, să te uimească.

E, da de unde… Cine mai crede așa ceva? În fapt, nici ideea și nici subiectul ei nu au nimic exterior individului. La fel cum nici uimirea nu este o stare exterioară. În fapt, nu există uimire, ci doar uimire de sine. Tot ceea ce mă poate uimi vine din mine. E un joc cu sinele, în care mă las descoperit de către mine. Asta înseamnă că undeva în adâncul ființei mele există ceva care trebuie să iasă la suprafață, ceva defect în a se exprima pe sine, ori poate prea fricos pentru a se prezenta autentic și care simte nevoia să se ascundă în forma unor picioare lungi.

Dar cine poate să creadă acest altfel?

Read More
Discuții

Banii o superputere adevarata

banii superputere

Ieri am fost la Iron Man 3, un film care l-am asteptat de mult si care mi-a placut… am inteles ca Mircea Badea ar fi zis despre film ca e de exceptie.

Ideea e ca mi-a placut filmul… nu prea sunt eu cu superman si alte super puteri, insa Batman si Iron Man chiar sunt misto fiindca in teorie daca ai banii necesari chiar poti sa faci chestiile alea.
Fireste acum este fictiune insa, la un moment dat de ce nu s-ar construi asemenea costume…fireste vor fi niste arme letale si vor duce la un alt nivel procesul de inarmare a statelor superdezvoltate.
Mi-e greu ca o persoana individuala ar baga bani in “jucari”…Big toys for big boys, dar suna bine!

Jumătăți de adevăr

Nu vă mulțumiți cu sferturi sau jumătăți de adevăr. Mai ales când intuiția feminină vă spune că aveți dreptate. Stiu, o să spuneți că există prezumția de nevinovăție însă și minciuna indiferent de formele ei tot MINCIUNĂ e.

De cele mai multe ori bărbații mint din comoditate apoi din lașitate, pentru că nu vor să își asume niște consecințe, mai apoi mint ca să scape basma curată dintr-o problemă pe care au cauzat-o cu bună știință. Adevarul mereu iese la suprafață fie ca îl afli, fie ca îl verifici. Depinde de tine, femeie, dacă îi prermiți să te mintă sau nu.

Multe dintre noi tindem să trecem cu vederea anumite “minciunele” însă tolerarea lor nu e altceva decât încurajarea acestora. Fiți raționale! Una dintre regulile de aur ale jurnalismului spune că informația trebuie obținută pe surse, 3 la număr. Prin urmare, mai ai de verificat două. Nu doar a lui!

Read More
Discuții

Intrigă și love

Intrigă și love

Eram tare curios de o chestiune, așa că ieri am dat câteva telefoane și am întrebat următorul lucru:

„Dacă ar fi să citești o poveste, ori să vezi un fim de dragoste, cum ai vrea să fie?

  1. Cu intrigă, adică doi se cunosc, se îndrăgostesc, apoi apare problema, nu știu care, cei doi se despart, experimentează, trăiesc tot felul de chestiuni până le vine mintea la cap, după părerea lor (asta nu am zis-o), și își dau seama că, în fapt, greșeala nu a fost îndrăgosteala ci statul departe unul de celălalt, se caută, se găsesc, se căiesc, se iubesc și gata.
  2. Ori una fără intrigă, în care doi se îndrăgostesc, nu sunt supuși nici împreună și nici separat unor ispite materiale, psihologice ori spirituale care să-i facă să se îndoiască unul de celălalt ori de împreunarea lor, se căsătoresc, fac copii (căsătoritul și copiii sunt, evident, episoade opționale) și mor”.

Cred că nu e greu de ghicit, toți cei care mi-au răspuns la întrebare au preferat prima variantă și aproape au râs la a doua. Toată lumea vrea intrigă la o poveste. Asta nu e rău, dar cum e cu intriga la o poveste de dragoste? E oare necesară? E bună? Nu în firul narativ, asta e mai puțin important, așa am învățat la școală, că trebuie intrigă și probabil…

Nu, mă întreb dacă intriga e bună, în general, într-o dragoste. Dacă nu e bună, și să presupunem că ajungem cumva la concluzia asta, de ce am căuta-o într-o poveste de dragoste? Dacă e bună, și ajungem cumva la astalaltă concluzie, însemnă că intriga ar duce la fericire, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Deci, neliniștea e fericire. Hm…

Read More
Discuții

Dreptul la obsesii

Dreptul la obsesii

Nu știu de ce, dar parcă trăitul lângă ceilalți e ca plutirea pe un râu. Se face doar în sensul în care curge apa, doamne ferește să vâslești altfel. Nu e vorba că ai putea sau nu, nu e vorba dacă realizezi ceva sau nu, ori dacă ai șanse de reușită, nici măcar dacă e bine sau nu să dai cu vâsla altfel, e vorba despre un fel de castrare a direcției, o alarmă socială ca un spin care te înțeapă dacă cutezi să-ți întorci privirea de acolo de unde ea ar trebui să fie îndreptată.

De asta apar obsesiile

De asta apar obsesiile. Problema e că nici obsesiile astea nu sunt sănătoase social. Corect politic ar fi să nu le ai, să nu contenești din dezvoltarea aia personală care o să te facă să înțelegi, mai târziu, cât de greșit ai pus problema. Corect politic e să fii un veșnic agitat care profită de putința sa de a putea mai mult. Nu e de dorit să te împiedici de o obsesie. Obsesia e stagnare, obsesia e dușmanul eficienței.

E, pe sărăcia. Obsesia e modul în care nu pricepem lucrurile. Obsesia e limbajul prin care inconștientul ne spune că am găsit echivalentul incapacității de exprimare. Noi avem obsesii și noi le controlăm. Ele nu pot scăpa de noi, nu noi de ele.

Senzația de sete nu vine voluntar și usucă

La fel usucă și ideea unui lucru care e, în fapt, doar ideea unei idei. Obsesia e nevoie de cunoaștere. Și câtă vreme exista nevoia, o să existe și obsesia. Să nu confundăm obsesia cu perseverența, rigurozitatea, preocuparea, implicarea. Acestea sunt metode. Obsesia nu se știe obsesie, obsesia preocupă tocmai datorită imposibilității ei de a fi algoritmizată. Cele de mai sus specializează, obsesia dezarmează și uimește. Obsesia nu are mister, obsesia conștientizează existența unui mister în interior.

Cu alte cuvinte obsesia e uimire și revoltă. Se opune traducerii universului în paradigme existente și caută un limbaj nou care să satisfacă nevoile obsedatului. E valabil de la sex la extratereștrii.

Obsesia se manifestă rudimentar, căci altfel se transformă în cultură.

Read More
Discuții

Despre expresie și impresie

Despre expresie și impresie

Dacă ar fi să vorbim despre cele două mari curente artistice Expresionism și Impresionism am putea dezbate zile în șir obsesia oamenilor pentru aspect și impresie care i-a facut inclusiv pe artiști să picteze în spiritul vremurilor inspirați fiind de de dorința de “comercializare” a propriului eu a fiecărui individ.

Dar nu! O să facem o mică analiza pe o tema banală și atât de omniprezentă a zilelor noastre.

Citisem o știre pe internet acum câteva luni despre o nouă aplicație “Tinder” care este ultimul trend în dating online. Practic un “YES or NO” la persoane de sex opus după câteva fotografii, o mică descriere și interese (adică la ce a dat like de pe Facebook). Toate bune și frumoase. Zilele trecute am instalat din nou această aplicație pentru a căuta un model (o tipă random cu față interesantă) pentru un proiect fotografic. Condiția esențială era să aibă la interese pagina noastră de facebook “Julius Paul”.

Primul lucru care m-a izbit au fost fotografiile share-uite. In afară de faptul că toate erau facute cu telefonul/tableta/webcamul înfățișau tipele în niște poziții atât de penibile (cosiderate de marea masă sexy) încât nici o descriere cât ar fi ea de pompoasă nu reușea să te facă să-ți revi din șoc.

Poate că sunt eu prea pretențios când vine vorba de imagine și fotografii, însă să avem pardon, dacă tu ca tipă nu te îngrijești de imaginea ta, ești cam degeaba. Bine că arunci sute de lei pe coafuri, machiaj, unghii dubioase, haine, pantofi și brizbrizuri, dar nu te înduri să dai 100 de lei unui fotograf să ți le scoată în evidență.

Trecând peste asta (evident nu am găsit pe nimeni interesant) mi-am dat seama că totuși Tinder este un fel de matrimoniale online. Și cum la matrimoniale sunt toate geoarsele fără noroc în dragoste (mă întreb de ce) am ajuns la concluzia că nu caut unde trebuie.

În fine. Vorbeam de impresie și expresie. După cum le spune si numele impresia este ceea ce lași în ochii privitorului prin diferite mijloace (gesturi, limbaj, gândire, etc.), iar expresia este imaginea pe care o afișezi vizual (machiaj, haine, etc.)

Evident, în curentele artistice amintite mai sus, lucrurile nu stau chiar așa, însă aici vorbim de viața reală. Te poate face praf un homeless când discuți cu el despre istorie, politică, religie, artă, deci impresie sau te poate lăsa mască o tipa frumoasă și extraordinar de bine machiată și îmbrăcată, deci expresie.

Lumea din ziua de azi este foarte împărțită și contrastantă, cu valori diferite, însă cine se aseamănă se adună. Toate rețelele de socializare nu fac decât să unească oameni cu aceleași valori și să-i spare de restul. Impresia e cam lăsată la o parte pentru că implică timp și studiu în amănunt ca să înțelegi adevărata natură a lucrurilor.

Se răsucesc în mormânt Courbet și Manet când știu că lumea nu mai e interesată de sensiblitatea lirică și intimă a eului, ci se dau în vânt după tipare “academice” de mahala.

Dar trebuie să acceptăm (sau nu?) că moravurile ușoare, extravaganța și ineditul jegos ne conturează societatea. Această expresie a senzaționalului-șoc ne dezbină încrederea în principiile sănătoase de bună conviețuire. Vedem zi de zi la TV sau pe stradă aroganțe cerșetoare de atenție, însă substratul este inexistent.

Unde este naivitatea frumoasă?

Read More
Diverse

Cum să transformi un obiect in ființă?

să transformi un obiect in ființă

Se ia o pereche de “aparate de mers” ( lungi ), se pun într-o lumină bună, se caută unghiul potrivit, perspectiva cea mai bună și se oprește timpul. Iar apoi se făuresc cu venin și i se dă la dispoziție o eternitate să își găsească urmele.

Ea: Și după aceea?

– După aceea, se pornește timpul, și sunt eliberate printre muritori. Noi le spunem picioare.

Ea: Aham…și ființă cum primesc?

– Ființă primesc atunci când sunt privite.

Ea: Privește-mă!

– Te privesc, dar nu te văd… îmi pare rău.

Ea: Cum adică…nu mă vezi? Nu ești orb.

– Dar cine a spus că ochii sunt cei care văd? Ei doar privesc, sufletul vede.

Ea: Poi atunci uită-te la mine cu sufletul.

– M-aș uita….dacă aș avea cu ce..

Read More
Discuții

Cum copiii nu înțeleg unii ideea de picior lung

ideea de picior lung

Stau la o cafea cu un individ și îmi spune: „odată ce ai ajuns să te mulțumești cu un lucru, acel lucru își pierde sensul”.

Poate are dreptate, m-am gândit la început, mai ales că mi-a și dat câteva exemple din viața lui, de la lucruri mărunte, obiecte față de care și-a exprimat mulțumirea și care apoi s-au pierdut, ori de-a dreptul, ori uitate pe undeva să strângă praf, până la lucruri mai importante, până la ideea de a descoperi un sens al vieții și de fi mulțumit de el.

Dacă ar fi să-i dau dreptate, totuși, n-aș putea. M-aș pierde în argumentul lui, adică mulțumirea mea față de cele zise de el i-ar face afirmația fără sens și astfel m-aș desființa pe mine ca cel care analizează un lucru care n-ar mai trebui analizat. Și-ar desensualiza ideea! Aici intervine însă Erosul, chestiunea aia pe care mulți o înțeleg doar sexual, dar care înseamnă mult mai mult.

Există o mulțumire care nu privează de sens, e aceeași mulțumire contemplativă care sensualisează, deci dă sens, ori senzualizează, dar nu sexualizează. La fel ca și ideea picioarelor lungi. Sexualizarea lor le anulează sensul, senzualizarea lor nu înseamnă altceva decât deschiderea spre sensuri. Și asta nu poate fi decât mulțumire.

Bile Vaginale (Kegel) – Strâmtarea Vaginului și Tratament Incontinență Urinară

I-aș răspunde deci că mulțumirea de care vorbește el e o desenzualizare. O saturație conceptuală. Dar să fim serioși acum, poate piciorul nu e destul de lung, doar atât.

Read More
Discuții

Contraste cromatice – Concediu vs. Vacanta

Concediu vs vacanta

“Concediul” și “vacanța” par a fi la prima vedere doi termeni care definesc unul și același lucru, însă pot căpăta diverse nunațe în funcție de vârsta, profesia și religia individului care la rostește.

Oamenii până la vârsta de 18-19 ani a căror principală ocupație este școala, folosesc termenul de “vacanță” pentru a defini perioada de timp în care pot să stea și să nu facă nimic ce ține de cursuri și teme. Această perioadă poate să difere între o săptămână și trei luni.

Deseori “vacanța” este asociată cu alți termeni cum ar fi “excursie”, “tabără”, “trip”. “Vacanta” este un termen care are ca scop simpla deconectare de la activitatea zilnică și uneori cheltuitul banilor părinților pe distracție departe de casă.

De la 19-20 de ani până la 25-26 de ani când oamenii sunt studenți, nu folosesc termenul de “vacanță” pentru a defini relaxarea. Pentru unii este perioadă de studiu pentru promovarea examenelor restante, pentru alții este pregătirea pentru unele specializări, însă pentru majoritatea este prima tangență cu piața muncii.

Fie că se angajează cu jumătate de normă pentru a putea merge la mare, fie că sunt plecați în străinătate cu programul “work and travel”, majoritatea studenților văd vacanța ca pe o oportunitate de exersa meseria pe care o studiază sau de a exersa o meserie de care în viitor trebuie să se ferească. Aici vedem “vacanța” ca pe o perioadă productivă.

De la 26-27 de ani în sus, când majoritatea oamenilor încep să lucreze cu normă întreagă, când trebuie să se înterțină din propriul salar și când trebuie să aducă bani în familie, în afară de weekend-uri și sărbători legale, pentru ei nu există alte vacanțe.

Așa a apărut conceptul de “concediu”. Un fel de mini vacanță, de obicei, departe de casă, evident plătită în funcție de durată și cel mai important împreună cu familia. Concediul este o gură de aer, este deconectarea de serviciul stresant și consolidarea relațiilor dintre membrii familiei.

Religia poate avea și ea o influență în stabilirea vacanțelor și a concediilor. O parte din sărbătorile legale sunt și religioase, o parte din vacanțele școlare există din același motiv, iar ce e și mai interesant e că unii oameni organizează tabere, excursii și pelerinaje pentru consolidarea credinței lor. Eu nu le-aș numi neapărat vacanțe/concedii de relaxare și deconectare pentru că uneori ele sunt un plus de activitate la activitatea de zi cu zi.

Există domenii de activitate pentru care nu există termenii enumerați mai sus. Un exemplu ar fi meseria de fotograf. Ca și fotograf care lucrezi la comandă (pe contracte) ai libertatea de-ați alege perioada în care să lucrezi.

Există zile de lucru pe teren și zile de lucru acasă. În afară de câteva zile pe an în care tragi ca un erou, restul sunt zile când muncești după bunul plac, adică după deadline . Pentru un fotograf un “concediu” la mare nu e neapărat concediu. El oricum are aparatul foto cu el.

Fie că fotografiază un client, fie că fotografiază familia, pentru el este aceeași muncă. Deseori clientul îl duce în locații exotice pentru a surprinde unele fotografii, deci el are relaxare la locul de muncă. Pe scurt, fotograful este într-un concediu permanent în care el se relaxează muncind.

Read More
Discuții

Comerțul cu îndoieli și consumatorii de „tristețuri”

consumatorii de tristețuri

Suntem memorie. Suntem, în egală măsură, memoria lucrurilor care au trecut și a celor care o să vină.

Iar memoria lucrurilor care încă nu s-au întâmplat încă e tot ce contează. Din ea apare îndoiala. Îndoiala nu e nesiguranță ori incertitudine. Pentru astea există istorici care vin și lămuresc problemele. Îndoiala e memoria viitorului și, în mod necesar, nu are vreun leac.

Îndoiala vine din dorință, din existența unei posibilități. Îndoiala e îndrăgosteală. Îndoiala e momentul în care renunțăm la prezent pentru o neclaritate viitoare. Îndoiala e „un către” neclar.

Ceva-ul către care e orientată îndoiala conține în el imposibilitatea. O vrere care creează disconfort. Ziceam că e îndrăgosteală. Păi e, că îndrăgosteala, ca și îndoiala, nu sunt mutuale, sunt unidirecționate, din ins către ceva, fără ca Ceva-ul să fie întrebat.

Chestiunea e că îndoiala se autoalimentează, căci viitorul e posibil, orice viitor e posibil. Memoria viitorului nu suferă amnezie, căci e imposibil să nu dorești. Iar momentul în care conștientizăm îndoiala se numește tristețe. Tristețea e greutatea care te ține de prezent. Tristețea e tot ce rațiunea poate da mai bun. E doar o explicare a emoției. De explicații suntem toți sătui.

Scria colega mea de bancă din liceu:

„mi-ai promis c-o să zburăm împreună

Dar când a venit vremea,

Ți-au crescut doar ție aripi”.

Peste tot pe unde e îndoială e și tristețe. Și asta nu pentru că îmi amintesc, ci pentru că așa o să fie firesc cândva.

A, și mai e ceva. Imposibilitățile sunt și ele mai mari și mai mici, emoțiile generate de ele tot așa. Rațiunea însă nu știe să producă „tristețuri” mici.

Read More
1 2 3 4 5