Se ia o pereche de “aparate de mers” ( lungi ), se pun într-o lumină bună, se caută unghiul potrivit, perspectiva cea mai bună și se oprește timpul. Iar apoi se făuresc cu venin și i se dă la dispoziție o eternitate să își găsească urmele.
Ea: Și după aceea?
– După aceea, se pornește timpul, și sunt eliberate printre muritori. Noi le spunem picioare.
Ea: Aham…și ființă cum primesc?
– Ființă primesc atunci când sunt privite.
Ea: Privește-mă!
– Te privesc, dar nu te văd… îmi pare rău.
Ea: Cum adică…nu mă vezi? Nu ești orb.
– Dar cine a spus că ochii sunt cei care văd? Ei doar privesc, sufletul vede.
Ea: Poi atunci uită-te la mine cu sufletul.
– M-aș uita….dacă aș avea cu ce..
