Eram tare curios de o chestiune, așa că ieri am dat câteva telefoane și am întrebat următorul lucru:
„Dacă ar fi să citești o poveste, ori să vezi un fim de dragoste, cum ai vrea să fie?
- Cu intrigă, adică doi se cunosc, se îndrăgostesc, apoi apare problema, nu știu care, cei doi se despart, experimentează, trăiesc tot felul de chestiuni până le vine mintea la cap, după părerea lor (asta nu am zis-o), și își dau seama că, în fapt, greșeala nu a fost îndrăgosteala ci statul departe unul de celălalt, se caută, se găsesc, se căiesc, se iubesc și gata.
- Ori una fără intrigă, în care doi se îndrăgostesc, nu sunt supuși nici împreună și nici separat unor ispite materiale, psihologice ori spirituale care să-i facă să se îndoiască unul de celălalt ori de împreunarea lor, se căsătoresc, fac copii (căsătoritul și copiii sunt, evident, episoade opționale) și mor”.
Cred că nu e greu de ghicit, toți cei care mi-au răspuns la întrebare au preferat prima variantă și aproape au râs la a doua. Toată lumea vrea intrigă la o poveste. Asta nu e rău, dar cum e cu intriga la o poveste de dragoste? E oare necesară? E bună? Nu în firul narativ, asta e mai puțin important, așa am învățat la școală, că trebuie intrigă și probabil…
Nu, mă întreb dacă intriga e bună, în general, într-o dragoste. Dacă nu e bună, și să presupunem că ajungem cumva la concluzia asta, de ce am căuta-o într-o poveste de dragoste? Dacă e bună, și ajungem cumva la astalaltă concluzie, însemnă că intriga ar duce la fericire, cu cât mai multe, cu atât mai bine. Deci, neliniștea e fericire. Hm…
