Nerecomandabil pudibonzilor si celor cu stomacuri delicate este Salo (le 120 giornate di Sodoma) (’75), un film de Pier Paolo Pasolini, dupa Cele 120 de zile ale Sodomei a marchizului de Sade.
Filmul e o vizionare obligatorie daca ai o aplecare care-ti ridica adrenalina (printre altele) catre festinuri dezgustatoare, orgii in care mancarea se amesteca cu defecarea, obscenitati, pornografie, punand cireasa pe tort cu o raritate din pornosagurile de acum cateva decenii, dar comune azi: sadicul, violenta, mutilarea, tortura si coprofagia.
Pe scurt: actiunea e plasata in orasul italian leagan al fascismului mussolinian, Salo, unde un grup de „”libertini”” se inchid (teoretic 120 de zile) cu o turma de adolescenti alesi precum animalele la targ, pe care ii supun unor degradari si torturi sinistre.
In acest timp, cu zambetul pe buze, declama retoric maxime cu caracter sociopolitic, se intrec in povesti despre experientele sexuale personale, in monoloage cam naive, cu pretentii de discurs flamboaiant, intr-un stil sadic lipsit de stralucire (adica de-al marchizului) si se delecteaza cu diverse torturi foarte putin rafinate, extrem de violente, dar nu neaparat sangeroase, dintre care raman in memorie festinul cu fecale si mancarea cu ace (cu gamalie). Si, desigur, la creme de la creme – spectacolul schingiurii finale.
De mentionat meteoric, intr-o paralela la ce se intampla cam la aceeasi vreme (al doilea razboi mondial) pe partea cealalta a globului, este Men Behind the Sun din ’88, care prezinta o tabara de razboi japoneza din China, unde, in opozitie cu orgia „”libertina”” fascista din Europa, oamenii de stiinta japonezi puneau tovaraseste umarul la razboi facand experimente pentru arme biologice pe subiecti vii, umani. Dar despre „”ororile”” cinematografice ale anilor ’80 intr-un alt episod…