O urmare naturala a orgiilor romane este La Grande Bouffe (’73), care reafirma semnificatia prima a orgiei – ritualicul – si dragostea cea mai sincera, cea pentru mancare (cum zicea G.B. Shaw).
Patru tipi cu o pasiune declarata pentru mancarea pregatita cu dragoste de mama… (de tata, in cazul asta) transforma o casa destul de fantomatica in locul de desfasurare al unui banchet pe jumatate dezgustator, dar fascinant de privit, care iti poate pluti prin lingura de supa si bantui amintirile multe cine dupa aceea.
Ce poate fi grotesc la niste oameni care mananca? In mod ideal, nimic, mai ales ca ceremonia are loc in tinuta de gala. Cei patru bucatari „”gourmeţi”” se intrec mai intai in abilitatile culinare, apoi in capacitatile de ingerare mult peste volumul stomacului, in concursuri de mancat stridii sau dedandu-se micilor perversiuni delicioase ale bucatariei, cum ar fi… suptul, sorbitul si plescaitul maduvei direct dintr-un imens ciolan.
Ceea ce da intregii imagini un aspect orgiastic este faptul ca in intriga intervin si cateva personaje feminine (majoritatea prostituate), care sunt consumate impreuna cu (si eventual pe) felurile principale.
Aparitia profesoarei Andrea schimba tonul jocului cu tarfele si ii da un caracter nobil. Ea este la femme versus les putes. Tarfele sunt subtiri, tinere si dezinhibate sexual, dar se ingretoseaza rapid in fata spectacolului sardanapalic. Andrea este desprinsa din tablourile lui Rubens, cu rotunjimi planturoase si favoruri pentru toti cei patru, pe care ii calareste vanjos, impreuna si separat. Andrea le face jocul si ii si supravietuieste.
Ceea ce da calitatea gretoasa a povestii este combinatia ritualica intre activitatile primare: mancat – defecat (pentru ca protagonistii se angreneaza intr-o tiribomba digestiva, un cerc vicios in care imediat ce intra ceva pe gura, trebuie sa si iasa… pe oricare parte) si unirea capetelor cercului: sex – moarte, ceea ce ne duce putin cu gandul si la Feed (2005). Ugo isi da obstescul sfarsit intr-o simfonie de partaituri, hranit pana la apoplexie de prietenul sau si intr-un orgasm melancolic provocat manual de Andrea.
Desi este mult mai greu de consumat decat orgia timida din Satyricon, La Grande Bouffe nu este nici el foarte grafic, sugestia este insa extrem de puternica (mai ales cea sonora – digestia se aude in filmul asta, in toata splendoarea ei intestinala). Il tempereaza putin tonul destul de amuzant in dramatismul sau aproape patetic si imaginea – cadrele au coloristica si lumina de pictura baroca (ca si curbele generoase ale personajului feminin principal).
Distractia hedonistica sfarseste tragic, in valuri diareice si flatulenta, ca o sinucidere ritualica. Absolut nerecomandabil dupa masa. (Catherine Deneuve, care iesea la acea vreme cu Mastroianni, unul din actorii principali, nu i-a vorbit o saptamana dupa ce a vazut filmul.)