Nu știu de ce, dar parcă trăitul lângă ceilalți e ca plutirea pe un râu. Se face doar în sensul în care curge apa, doamne ferește să vâslești altfel. Nu e vorba că ai putea sau nu, nu e vorba dacă realizezi ceva sau nu, ori dacă ai șanse de reușită, nici măcar dacă e bine sau nu să dai cu vâsla altfel, e vorba despre un fel de castrare a direcției, o alarmă socială ca un spin care te înțeapă dacă cutezi să-ți întorci privirea de acolo de unde ea ar trebui să fie îndreptată.
De asta apar obsesiile
De asta apar obsesiile. Problema e că nici obsesiile astea nu sunt sănătoase social. Corect politic ar fi să nu le ai, să nu contenești din dezvoltarea aia personală care o să te facă să înțelegi, mai târziu, cât de greșit ai pus problema. Corect politic e să fii un veșnic agitat care profită de putința sa de a putea mai mult. Nu e de dorit să te împiedici de o obsesie. Obsesia e stagnare, obsesia e dușmanul eficienței.
E, pe sărăcia. Obsesia e modul în care nu pricepem lucrurile. Obsesia e limbajul prin care inconștientul ne spune că am găsit echivalentul incapacității de exprimare. Noi avem obsesii și noi le controlăm. Ele nu pot scăpa de noi, nu noi de ele.
Senzația de sete nu vine voluntar și usucă
La fel usucă și ideea unui lucru care e, în fapt, doar ideea unei idei. Obsesia e nevoie de cunoaștere. Și câtă vreme exista nevoia, o să existe și obsesia. Să nu confundăm obsesia cu perseverența, rigurozitatea, preocuparea, implicarea. Acestea sunt metode. Obsesia nu se știe obsesie, obsesia preocupă tocmai datorită imposibilității ei de a fi algoritmizată. Cele de mai sus specializează, obsesia dezarmează și uimește. Obsesia nu are mister, obsesia conștientizează existența unui mister în interior.
Cu alte cuvinte obsesia e uimire și revoltă. Se opune traducerii universului în paradigme existente și caută un limbaj nou care să satisfacă nevoile obsedatului. E valabil de la sex la extratereștrii.
Obsesia se manifestă rudimentar, căci altfel se transformă în cultură.