Suntem memorie. Suntem, în egală măsură, memoria lucrurilor care au trecut și a celor care o să vină.
Iar memoria lucrurilor care încă nu s-au întâmplat încă e tot ce contează. Din ea apare îndoiala. Îndoiala nu e nesiguranță ori incertitudine. Pentru astea există istorici care vin și lămuresc problemele. Îndoiala e memoria viitorului și, în mod necesar, nu are vreun leac.
Îndoiala vine din dorință, din existența unei posibilități. Îndoiala e îndrăgosteală. Îndoiala e momentul în care renunțăm la prezent pentru o neclaritate viitoare. Îndoiala e „un către” neclar.
Ceva-ul către care e orientată îndoiala conține în el imposibilitatea. O vrere care creează disconfort. Ziceam că e îndrăgosteală. Păi e, că îndrăgosteala, ca și îndoiala, nu sunt mutuale, sunt unidirecționate, din ins către ceva, fără ca Ceva-ul să fie întrebat.
Chestiunea e că îndoiala se autoalimentează, căci viitorul e posibil, orice viitor e posibil. Memoria viitorului nu suferă amnezie, căci e imposibil să nu dorești. Iar momentul în care conștientizăm îndoiala se numește tristețe. Tristețea e greutatea care te ține de prezent. Tristețea e tot ce rațiunea poate da mai bun. E doar o explicare a emoției. De explicații suntem toți sătui.
Scria colega mea de bancă din liceu:
„mi-ai promis c-o să zburăm împreună
Dar când a venit vremea,
Ți-au crescut doar ție aripi”.
Peste tot pe unde e îndoială e și tristețe. Și asta nu pentru că îmi amintesc, ci pentru că așa o să fie firesc cândva.
A, și mai e ceva. Imposibilitățile sunt și ele mai mari și mai mici, emoțiile generate de ele tot așa. Rațiunea însă nu știe să producă „tristețuri” mici.
