Am lansat acum ceva vreme o provocare. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați făcut timp să beți o cafea cu mine. Mai jos este rezultatul tuturor discuțiilor.
Ea: Salut! M-aștepți de mult? Era să iau o căzătură cu bicicleta din cauza unui idiot de șofer ce are impresia că traficul se desfășoară doar intre cei cu peste 200 de kile.
Eh, nici puțină atenție din partea voastră nu ar strica. Dar ai dreptate, orașul ăsta nu e făcut pentru bicicliști.
Ea: Serios, nu se asigură nenii și tantile astea deloc. Orașul ăsta ne face nebuni.
Nu, nebuni suntem noi, orașul e doar loc de joacă.
Ea: Iar începi. În fine, tu ce bei? Cafea nu?
Da, întarzierea ta m-a făcut să fiu deja la a doua.
Ea: Pentru mine, cred că e a treia sau a patra cafea pe ziua de azi și e doar ora două. Până deseară, dacă mai beau așa, o să fiu o dinamită
.. mă abțin…( deși afișam un rânjet mai evident decât o pată de cafe ape o cămașă alba. De fapt, asta eram eu în acea zi. Eram o pată de cafea…)
Ea: În baruri și cafenele lipsește cafeaua adevărată. Nu ai de unde alege.
Cea mai bună cafea o se bea la mine pe balcon.
Ea: Majoritatea sunt lungite cu apă sau extrem de mult lapte.
Cafeaua e mai bună fără lapte.
Ea: ..termină! ….și pentru putina scortisoara sau ce știu eu ce aromă, te mai storc de 2-3 lei.
Cafeaua nu are nevoie de arome.
O altă ea: Cu ce vă servesc?
Ea: O cafea cu lapte vă rog! Dacă o să continui să te contrazici cu mine prostește, mă ridic și plec!
O altă ea: Lungă?
Ea: Lungă, da!
Da, îmi cer scuze. ( Era și cazul, îmi era dor să o aud că mă ceartă. )
Ea: In L’Atelier însă, e cafea la ibric. Cafea ca la tine acasă. In cană mare. Că si cantitatea contează.
(Ce e drept, e că ea știe cel mai bine cafeaua de pe balconul meu.)
Ea: A fost deschisă la un moment dat o cafenea, unde e acum Flowers-ul. Aveau toate tipurile de cafea ever..un fel de rai al cafelei.
Serios acum, facem o istorie a cafelei sau…?
Ea: Discuțiile de la cafea trebuiau să înceapă despre cafea. Dar degeaba ne lăudăm ca băutori de cafea, noi, clujenii, că singura cafenea drăguță s-a închis. Dar știi cum e.. Fiecare își bea cafeaua în stilul lui. În oraș însă toți o beau în 4 feluri: lungă, scurtă, cu lapte sau fără.
Amară!
Ea: Sec nu? și ajungem să bem cafeaua ca pe apă…
Eu beau mai puțină apă decât cafea…
Ea: Nu te-m întrebat niciodată, ție cum iți place să bei cafeaua?
Acum mă întrebi? Dar nu știi? Sau nu mai vrei să știi. Lungă, tare, fără lapte, puțin zahăr.
Ea: Mie îmi place călduță, și cu două lingurițe de zahăr. Nu prea tare
Ea: Da, pentru că îmi dă palpitații, și simt că, în loc să mă energizeze, mă seacă și de ultima picătură de vlagă rămasă.
Ea: Ai dreptate, ce subiect palpitant? Hmm… nu sunt adepta bârfelor la cafea, deși trebuie să recunosc că atunci când se întâlnesc mai multe fete la un loc nu se știe niciodată ce poate să iasa.
Pentru că beți cafeaua cu tot felu de arome, în tot felu de culori și o îndoiți de lapte.
Ea: Hai nu mai fii așa. Știi că dacă e vorba de o persoană apropiată, eu aleg să vorbesc despre sentimente, despre…
Erika, despre sentimente nu vorbim.
Ea: Da știu, sentimentele se simt dar….poate că ai dreptate, uităm zi de zi ce înseamnă intimitate și împărtășim prea mult din noi, ne dăm singuri scuturile jos, ca apoi să ne văietăm de durerea loviturilor.
Tot timpul am dreptate.
Ea: Te urăsc pentru asta!
Știu.
Ea: Și știi ce? După o astfel de conversație la cafea, simt mereu că ne apropiem și că însăși conversația a fost o modalitate de a ne crește unul pe celălalt. E ca o bancă în mijlocul mării, pusă acolo pentru a-ți trage sufletul – ca sa il parafrazez pe Sorescu – și a putea merge mai departe.
Poate, dar nu văd banca acum. Te simt absentă, vorbești prea mult. Nu vrei sa fii aici.
Ea: E adevărat! Mă imaginez într-o cafenea, aşezată la măsuţa de lângă fereastră, uitându-mă la prima ploaie din toamna asta. În cafenea, lumina rece îmi dezvăluie feţele celorlalţi. Se difuzeză o melodie cu versuri absurde, populară printre adolescenţi. Un individ citeşte ziarul pe a cărui primă pagină, domină anunţul unei crime recente.
Cunosc individul…
Ea: Ceva mai încolo, două doamne discută aprins ultimul episod al telenovelei de aseară. În faţa mea, doi puştani cu un pachet de ţigări între ei, „fură” internetul localului. În spatele meu, doi soţi se ceartă în şoaptă, aruncându-şi verighetele în scrumieră.
Apropo….. noi le mai purtăm?
Ea: ….. să zicem că nu te-am auzit…
Continuă..
Ea: Chelnerii, total lipsiţi de orice fărâmă de zâmbet, îşi butonează telefoanele, uitând că am comandat de 10 minute. M-aş ridica, aş tuşi ca să atrag atenţia, şi aş pune două întrebări.
– Aveţi cumva o umbrelă? În cafenea plouă mai torenţial decât afară. Plouă cu bârfe, cu certuri, cu ipocrizii, iar inundaţiile de divorţuri, abandonări, singurătate şi imoralitate, mi-au trecut de multă vreme peste cap. Întreb dar, care ar fi soluţia pentru astfel de dezastre ale omenirii?
Și a doua întrebare?
Ea: … tu ești
