Category : Discuții

Discuții

Contraste cromatice – Concediu vs. Vacanta

Concediu vs vacanta

“Concediul” și “vacanța” par a fi la prima vedere doi termeni care definesc unul și același lucru, însă pot căpăta diverse nunațe în funcție de vârsta, profesia și religia individului care la rostește.

Oamenii până la vârsta de 18-19 ani a căror principală ocupație este școala, folosesc termenul de “vacanță” pentru a defini perioada de timp în care pot să stea și să nu facă nimic ce ține de cursuri și teme. Această perioadă poate să difere între o săptămână și trei luni.

Deseori “vacanța” este asociată cu alți termeni cum ar fi “excursie”, “tabără”, “trip”. “Vacanta” este un termen care are ca scop simpla deconectare de la activitatea zilnică și uneori cheltuitul banilor părinților pe distracție departe de casă.

De la 19-20 de ani până la 25-26 de ani când oamenii sunt studenți, nu folosesc termenul de “vacanță” pentru a defini relaxarea. Pentru unii este perioadă de studiu pentru promovarea examenelor restante, pentru alții este pregătirea pentru unele specializări, însă pentru majoritatea este prima tangență cu piața muncii.

Fie că se angajează cu jumătate de normă pentru a putea merge la mare, fie că sunt plecați în străinătate cu programul “work and travel”, majoritatea studenților văd vacanța ca pe o oportunitate de exersa meseria pe care o studiază sau de a exersa o meserie de care în viitor trebuie să se ferească. Aici vedem “vacanța” ca pe o perioadă productivă.

De la 26-27 de ani în sus, când majoritatea oamenilor încep să lucreze cu normă întreagă, când trebuie să se înterțină din propriul salar și când trebuie să aducă bani în familie, în afară de weekend-uri și sărbători legale, pentru ei nu există alte vacanțe.

Așa a apărut conceptul de “concediu”. Un fel de mini vacanță, de obicei, departe de casă, evident plătită în funcție de durată și cel mai important împreună cu familia. Concediul este o gură de aer, este deconectarea de serviciul stresant și consolidarea relațiilor dintre membrii familiei.

Religia poate avea și ea o influență în stabilirea vacanțelor și a concediilor. O parte din sărbătorile legale sunt și religioase, o parte din vacanțele școlare există din același motiv, iar ce e și mai interesant e că unii oameni organizează tabere, excursii și pelerinaje pentru consolidarea credinței lor. Eu nu le-aș numi neapărat vacanțe/concedii de relaxare și deconectare pentru că uneori ele sunt un plus de activitate la activitatea de zi cu zi.

Există domenii de activitate pentru care nu există termenii enumerați mai sus. Un exemplu ar fi meseria de fotograf. Ca și fotograf care lucrezi la comandă (pe contracte) ai libertatea de-ați alege perioada în care să lucrezi.

Există zile de lucru pe teren și zile de lucru acasă. În afară de câteva zile pe an în care tragi ca un erou, restul sunt zile când muncești după bunul plac, adică după deadline . Pentru un fotograf un “concediu” la mare nu e neapărat concediu. El oricum are aparatul foto cu el.

Fie că fotografiază un client, fie că fotografiază familia, pentru el este aceeași muncă. Deseori clientul îl duce în locații exotice pentru a surprinde unele fotografii, deci el are relaxare la locul de muncă. Pe scurt, fotograful este într-un concediu permanent în care el se relaxează muncind.

Read More
Discuții

Comerțul cu îndoieli și consumatorii de „tristețuri”

consumatorii de tristețuri

Suntem memorie. Suntem, în egală măsură, memoria lucrurilor care au trecut și a celor care o să vină.

Iar memoria lucrurilor care încă nu s-au întâmplat încă e tot ce contează. Din ea apare îndoiala. Îndoiala nu e nesiguranță ori incertitudine. Pentru astea există istorici care vin și lămuresc problemele. Îndoiala e memoria viitorului și, în mod necesar, nu are vreun leac.

Îndoiala vine din dorință, din existența unei posibilități. Îndoiala e îndrăgosteală. Îndoiala e momentul în care renunțăm la prezent pentru o neclaritate viitoare. Îndoiala e „un către” neclar.

Ceva-ul către care e orientată îndoiala conține în el imposibilitatea. O vrere care creează disconfort. Ziceam că e îndrăgosteală. Păi e, că îndrăgosteala, ca și îndoiala, nu sunt mutuale, sunt unidirecționate, din ins către ceva, fără ca Ceva-ul să fie întrebat.

Chestiunea e că îndoiala se autoalimentează, căci viitorul e posibil, orice viitor e posibil. Memoria viitorului nu suferă amnezie, căci e imposibil să nu dorești. Iar momentul în care conștientizăm îndoiala se numește tristețe. Tristețea e greutatea care te ține de prezent. Tristețea e tot ce rațiunea poate da mai bun. E doar o explicare a emoției. De explicații suntem toți sătui.

Scria colega mea de bancă din liceu:

„mi-ai promis c-o să zburăm împreună

Dar când a venit vremea,

Ți-au crescut doar ție aripi”.

Peste tot pe unde e îndoială e și tristețe. Și asta nu pentru că îmi amintesc, ci pentru că așa o să fie firesc cândva.

A, și mai e ceva. Imposibilitățile sunt și ele mai mari și mai mici, emoțiile generate de ele tot așa. Rațiunea însă nu știe să producă „tristețuri” mici.

Read More
Discuții

Ce înseamnă sacrificiul pentru un copil

sacrificiul pentru un copil

Cu toții suntem de acord că în secolul XXI copii sunt mult mai atrași de tehnologie decât de jocuri în aer liber. Mai știm că în general părinții și societatea sunt de vină. Nimic nou. Deja ne-am obișnuit. Însă nu ne săturăm să parlamentăm despre acest subiect și să dăm vina pe vremurile în care tărim folosind neîncetat expresia “pe vremea mea…”.

Copii

Aflându-mă în parc zilele trecut am surprins acest episod. Doi copii au lăsat bicicletele la o parte și se “chinuiau” să doboare un record la nu știu ce joc de pe telefon. Un episod clasic și banal. Am stat aproximativ o oră prin zonă, iar ei, nemișcați, “butonau” telefonul de zor. Nu vreau să vă repet ce știți deja, hai să mergem în profunzimea problemei.

Acești copii, proveniți după port dintr-o familie din clasa de mijloc, au primit de la părinți câte o bicicletă și implicit, un telefon. Bicicleta pentru sport, iar telefonul pentru a putea fi găsiți de părinți. Pentru că trăim într-o societate modernă în care timpul e foarte prețios, odrasele au fost lăsate de către părinți să se joace prin parc fiindcă aceștia, cel mai probabil, se aflau la locul de muncă.

În general orice părinte dorește ce e mai bun pentru copilul lui și de aceea face sacrificii de orice fel pentru ca acesta să aibă o viață cât mai liniștită. Își sacrifică timpul și muncește uneori peste program că să ii poate cumpăra copilului tot ce acesta își dorește pentru că așa a văzut în jurul lui.

Dacă e ceva normal ca prietenii tăi să aibă ultimul model de telefon, de bicicletă, ultima modă în materie de haine, atunci e la fel de normal ca și tu să ai. Părinții nu pot zice “Nu” copiilor fiindcă aceștia o vor lua pe “căi greșite”. Și de aici începe marea problema a cercului vicios.

Dacă ești în postura de părinte și vrei ca odrasla să nu ducă lipsă de nimic trebuie să lucrezi foarte mult. Dacă stai pentru program sau ai mai multe job-uri, atunci nu ai timp pentru educația lui. Pentru că nu petreci suficient timp cu el, acesta va fi educat de către societate prin puterea exemplului. Iar tu, ca părinte, trebuie să lucrezi din ce în ce mai mult.

Acest cerc vicios va atinge apogeul în adolescența copilului când el va cere din ce în ce mai mult, tu nu ii vei putea oferi, iar el îți va reproșa că nu ai fost alături de el în momentele cheie din viața lui. Din prea multă dragoste și sacrificu ajungi să faci un lucru pentru care copilul te va respinge.

Hai să o luăm invers. Dacă ai un job cu ore puține de program îți rămâne mult timp pe care îl poți petrece alături de copilul tău. Evident, nu o să ai o situație financiară foarte bună, deci nu o să-i cumperi toate prostiile ce le vede în jurul său.

Dar tu, ca părinte, te vei putea ocupa personal de educația lui și îl vei face să înțeleaga care sunt cu adevărat valorile în viață. Vei putea să te joci cu el, să faci sport cu el și vei fi lângă el în orice moment când va avea nevoie. Apogeul acestui ciclu va fi atins când tânărul va păși pe picioarele lui în viață. Poate nu îți va mulțumi explicit, dar contribuția ta se va regăsi la orice acțiune a lui.

Evident, pot exista excepții peste excepții, însă un lucru e cert: banii sau alte bunuri nu pot suplini atenția și prezenta părinților. Ne dăm seama de asta în fiecare zi, dar în majoritatea cazurilor este prea târziu.

Read More
Discuții

Experiment social: Cafeaua cu Voi. Vă mulțumesc <3

Cafeaua cu voi

Am lansat acum ceva vreme o provocare. Vă mulțumesc tuturor celor care v-ați făcut timp să beți o cafea cu mine. Mai jos este rezultatul tuturor discuțiilor.

Ea: Salut! M-aștepți de mult? Era să iau o căzătură cu bicicleta din cauza unui idiot de șofer ce are impresia că traficul se desfășoară doar intre cei cu peste 200 de kile.

Eh, nici puțină atenție din partea voastră nu ar strica. Dar ai dreptate, orașul ăsta nu e făcut pentru bicicliști.

Ea: Serios, nu se asigură nenii și tantile astea deloc. Orașul ăsta ne face nebuni.

Nu, nebuni suntem noi, orașul e doar loc de joacă.

Ea: Iar începi. În fine, tu ce bei? Cafea nu?

Da, întarzierea ta m-a făcut să fiu deja la a doua.

Ea: Pentru mine, cred că e a treia sau a patra cafea pe ziua de azi și e doar ora două. Până deseară, dacă mai beau așa, o să fiu o dinamită

.. mă abțin…( deși afișam un rânjet mai evident decât o pată de cafe ape o cămașă alba. De fapt, asta eram eu în acea zi. Eram o pată de cafea…)

Ea: În baruri și cafenele lipsește cafeaua adevărată. Nu ai de unde alege.

Cea mai bună cafea o se bea la mine pe balcon.

Ea: Majoritatea sunt lungite cu apă sau extrem de mult lapte.

Cafeaua e mai bună fără lapte.

Ea: ..termină! ….și pentru putina scortisoara sau ce știu eu ce aromă, te mai storc de 2-3 lei.

Cafeaua nu are nevoie de arome.

O altă ea: Cu ce vă servesc?

Ea: O cafea cu lapte vă rog! Dacă o să continui să te contrazici cu mine prostește, mă ridic și plec!

O altă ea: Lungă?

Ea: Lungă, da!

Da, îmi cer scuze. ( Era și cazul, îmi era dor să o aud că mă ceartă. )

Ea: In L’Atelier însă, e cafea la ibric. Cafea ca la tine acasă. In cană mare. Că si cantitatea contează.

(Ce e drept, e că ea știe cel mai bine cafeaua de pe balconul meu.)

Ea: A fost deschisă la un moment dat o cafenea, unde e acum Flowers-ul. Aveau toate tipurile de cafea ever..un fel de rai al cafelei.

Serios acum, facem o istorie a cafelei sau…?

Ea: Discuțiile de la cafea trebuiau să înceapă despre cafea. Dar degeaba ne lăudăm ca băutori de cafea, noi, clujenii, că singura cafenea drăguță s-a închis. Dar știi cum e.. Fiecare își bea cafeaua în stilul lui. În oraș însă toți o beau în 4 feluri: lungă, scurtă, cu lapte sau fără.

Amară!

Ea: Sec nu? și ajungem să bem cafeaua ca pe apă…

Eu beau mai puțină apă decât cafea…

Ea: Nu te-m întrebat niciodată, ție cum iți place să bei cafeaua?

Acum mă întrebi? Dar nu știi? Sau nu mai vrei să știi. Lungă, tare, fără lapte, puțin zahăr.

Ea: Mie îmi place călduță, și cu două lingurițe de zahăr. Nu prea tare

Ea: Da, pentru că îmi dă palpitații, și simt că, în loc să mă energizeze, mă seacă și de ultima picătură de vlagă rămasă.

Ea: Ai dreptate, ce subiect palpitant? Hmm… nu sunt adepta bârfelor la cafea, deși trebuie să recunosc că atunci când se întâlnesc mai multe fete la un loc nu se știe niciodată ce poate să iasa.

Pentru că beți cafeaua cu tot felu de arome, în tot felu de culori și o îndoiți de lapte.

Ea: Hai nu mai fii așa. Știi că dacă e vorba de o persoană apropiată, eu aleg să vorbesc despre sentimente, despre…

Erika, despre sentimente nu vorbim.

Ea: Da știu, sentimentele se simt dar….poate că ai dreptate, uităm zi de zi ce înseamnă intimitate și împărtășim prea mult din noi, ne dăm singuri scuturile jos, ca apoi să ne văietăm de durerea loviturilor.

Tot timpul am dreptate.

Ea: Te urăsc pentru asta!

Știu.

Ea: Și știi ce? După o astfel de conversație la cafea, simt mereu că ne apropiem și că însăși conversația a fost o modalitate de a ne crește unul pe celălalt. E ca o bancă în mijlocul mării, pusă acolo pentru a-ți trage sufletul – ca sa il parafrazez pe Sorescu – și a putea merge mai departe.

Poate, dar nu văd banca acum. Te simt absentă, vorbești prea mult. Nu vrei sa fii aici.

Ea: E adevărat! Mă imaginez într-o cafenea, aşezată la măsuţa de lângă fereastră, uitându-mă la prima ploaie din toamna asta. În cafenea, lumina rece îmi dezvăluie feţele celorlalţi. Se difuzeză o melodie cu versuri absurde, populară printre adolescenţi. Un individ citeşte ziarul pe a cărui primă pagină, domină anunţul unei crime recente.

Cunosc individul…

Ea: Ceva mai încolo, două doamne discută aprins ultimul episod al telenovelei de aseară. În faţa mea, doi puştani cu un pachet de ţigări între ei, „fură” internetul localului. În spatele meu, doi soţi se ceartă în şoaptă, aruncându-şi verighetele în scrumieră.

Apropo….. noi le mai purtăm?

Ea: ….. să zicem că nu te-am auzit…

Continuă..

Ea: Chelnerii, total lipsiţi de orice fărâmă de zâmbet, îşi butonează telefoanele, uitând că am comandat de 10 minute. M-aş ridica, aş tuşi ca să atrag atenţia, şi aş pune două întrebări.

– Aveţi cumva o umbrelă? În cafenea plouă mai torenţial decât afară. Plouă cu bârfe, cu certuri, cu ipocrizii, iar inundaţiile de divorţuri, abandonări, singurătate şi imoralitate, mi-au trecut de multă vreme peste cap. Întreb dar, care ar fi soluţia pentru astfel de dezastre ale omenirii?

Și a doua întrebare?

Ea: … tu ești

Read More
Discuții

Ce înseamnă să fii bărbat adevărat?

bărbat adevărat

Indiferent ce vârstă ai sau în ce cercuri de oameni te învârți ai luat parte cel puțin o dată parte la o discuție despre “Ce înseamnă să fii bărbat adevărat?”.

Evident, un bărbat adevărat trebuie să fie înalt, frumos, deștept, stilat și… cu bani. Dacă are toate aceste calități, atunci are și succes la fete/femei.

În societatea modernă un bărbat adevărat sau “macho”, acea persoana cu penis în limbaj uzual iese mereu în evidență. Prin orice. Mai ales prin atmosfera care îl încojoară și lumea/vorbele/bârfele care orbitează în jurul lui. Nu-i așa, un macho man care se respectă este foarte popular, este dorit de mulți și multe și va fi apreciat pozitiv și negativ oriunde va merge.

Ok. Uită povestea asta!

Dacă ești de acord cu ce am zis mai sus, care este și părerea majorității oamenilor, ești de acord și cu spusele lui Dalai Lama “O cheie care deschide multe lacăte este o cheie bună, dar un lacăt care este deschis de mai multe chei este un lacăt nefolositor”. Cât de denigrant pentru o fată.

Cât de mizerbabil trebuie să te simți când știi că ești încă una pe lista unui “macho man”. Cât de oribil e să fii catalogată drept ușuratică. Dar cât de grav trebuie să fie când tu chiar îți dorești asta. E frumos să fii prietena/iubita unui “macho man” doar în mintea ta, când ăluia îi crește cota că a mai trecut încă una prin pat.

Și totuși, de ce continuă lumea să catalogheze un astfel de mascul drept bărbat adevărat? Să scoți o tipă la o cafea și să îi faci cadouri ca într-un final să faci sex cu ea e una dintre cele mai simple lucruri posibile. Trebuie doar să ai “lipici”. Adică să alegi fraierele potrivite care se dau singure de pomană în speranța că vor căpăta și ele atenție.

Un bărbat adevărat este acela care știe să păstreze o femeie lângă el fără să îi ofere ceva material sau o poziție socială. Un bărbat adevărat este întotdeauna fidel unei singure femei pentru că știe să o aleagă exact după caracterul său. Un bărbat adevărat nu va ieși în evidență prin niște valori ieftine pentru că așa zice societatea, el va ieși în evidență prin dovada de verticalitate și fericirea pe care o degajă.

El va pune mereu femeia lui pe primul loc, pe un piedestal în văzul tuturor. Mulți îl vor considera un fraier, un sclav al setimentelor, un bărbat fără c*aie care e ținut sub papuc. El le va râde în față tuturor și nu se va feri niciodată să-și arate iubirea nemărginită pe care o poartă pentru femeia lui.

Iar ea, va fi în centru universului lui. Va fi fericită și respectată. Pentru că ea merită! Merită pentru că a înțeles că fericirea e mai importantă ca o poziție socială!

Deci doamnelor și domnișoarelor, un “macho man” de care ați auzit voi nu este un zeu. Este un laș. Este un animal care fuge de responsabilitatea unei relații cu voi. Un laș care abandonează lupta după ce și-a atins scopul de satisfacere a nevoilor primare.

Însă un bărbat adevărat va rămâne cu voi indiferent de ce se va întâmplă. Pentru că el poate iubi și înțelege defectele. Căutați un astfel de bărbat, pentru care doar fericirea voastră e pe primul loc. Nu sexul cu voi. E undeva acolo, într-o carapce. E lângă voi!

Read More
Discuții

Când mă dezbrac, mă uit în oglindă

mă uit în oglindă

De fiecare dată când ajung acasă, mă dezbrac în oglindă. Nu, nu mă numesc Narcis, nici de cum nu mă admir. Mă uit doar…ce urme noi au apărut. Nu există zi în care să scap fără o mușcătură, o zgârietură sau chiar o vânătaie. Azi am văzut o cicatrice nouă.

Cel mai rău mă dor rănile pe care mi le fac singur. Cearcănele sunt tot mai mari, de riduri nici nu mai vorbesc, iar firele albe încep să fie din ce în ce mai dese. Când sunt gol mă simt cel mai plin. Da, când mă dezbrac, mă uit în oglindă.

Dacă tu crezi că în rândurile de mai sus e vorba de un corp fizic, ești pe blogul greșit.

P.S. Dacă vrei să ne dezgolim la o cafea, încă te aștept.

Ghici cine

„Am o prietenă cu care îmi beau cafeaua des la serviciu. Ea nu numai că nu o bea cu zahăr, dar este capabilă să recunoască dacă am pus chiar și un micron de zahăr în cafea. E o super-putere, mă jur. Nu la fel de utilă cum ar fi zborul sau privirea-laser, e drept, dar e cel puțin la fel de distractivă. O testez de ceva vreme și încă nu a dat greș.

Eu de exemplu am super-puterea haosului. Mă jur, am un talent la a crea o nebuloasă completă cu obiectele din jurul meu. Dacă fac ordine azi în casă, până poimâne toate lucrurile sunt vraiște. Chiar dacă stau la o masă într-un bar, reușesc să fac cumva de să încâlcesc cafeaua cu tutunul, cu ochelarii, cu telefonul și cu ce-oi mai fi scos pe masă.

Am un amic care poate să recunoască orice font. În sensul în care dacă îi dai o foaie de hârtie tipărită, recunoaște numele fontului, mărimea lui și ce fel e (italic etc.) E aproape înfricoșător și mereu mă minunez în ce mod îi funcționează mintea de are stocate atâtea fonturi în ea.

Mai am o prietenă care are super-puterea lipiciului la ciudați. Sigur aveți și voi o astfel de amică care când intră într-un bar e un magnet pentru toți loser-ii, hipsterii și agasanții în general. Și care, culmea, îi tot aduce la voi la masă pentru că mai e și groaznic de răbdătoare cu ei.

Mai este o amică care are super-puterea muzicii proaste. Dacă vine într-un bar cu muzică bună, automat se schimbă. Câteodată e de ajuns să vorbim cu ea la telefon și gata, se pune o piesă oribilă. Nu știu dacă au fost doar potriveli, dar iaca, de fiecare dată fără excepție s-a întâmplat.

Mai merg pe stradă cu o altă prietenă și de fiecare dată reușește să mă bage în boscheți. Nu îmi pot da seama cum îi iese să deraieze atât de fin încât să nu-mi dau seama că nu mergem în linie dreaptă dar cert este că după o vreme mă trezesc ori în boscheți ori în stradă. Necontând de cât de larg e trotuarul.

Read More
Discuții

Adevărul anti-erotic

Despre cum e femeia, cu cât se spune mai multe de către toată lumea, cu atât se afirmă mai puțin, ori poate chiar nimic.

Dacă e să ținem seama de părerea unor avizați, psihologii și neurologii spun despre femeie că: are o fantezie mult mai bogată decât bărbatul, este mai crudă, dar într-un mod subtil și profund, este mult mai puternică și suportă mai ușor durerea, chinurile nașterii fiind doar un exemplu, trăiește, în medie, mai mult decât bărbații cu 7 ani. Singura deficiență sesizată în comparație cu bărbatul este inferioritatea musculaturii.

Și toate astea fără să fie adusă în discuție estetica femeii, ori, cum îmi place mie să spun, piciorul lung. Gândiți-vă câte ar avea aici de spus un poet, un pictor ori sculptor, tot în favoarea femeii, bineînțeles.

Ziceam ieri că există un adevăr erotic și anume adevărul care mângâie. Dar mai există un fel de adevăr anti-erotic. Acesta nu mai este răzbătător ci este chinuitor. Dacă adevărul erotic doar mângâie, adevărul anti-erotic mângâie o parte și provoacă durere celeilalte părți.

Un adevăr anti-erotic este superioritatea bărbatului. În măreția pe care și-o închipuie, și poate vrând să supună, bărbatul a reinventat femeia: figura prostituatei, orgasmul feminin modelat după cel masculin, femeia izolată în gineceu, femeia incapabilă să gândească de una singură, femeia asupra căreia bărbatul are dreptul de viață și de moarte, femeia care prin senzualitatea ei otrăvește societatea.

ps. mângâiatul care zgârie nu mai e mângâiat

Read More
Discuții

Există suflete pereche?

suflete pereche

Aud tot mai des expresia ,,Suflet pereche” sau anglicismul ,,The One” asociat cu marea dragoste, aceea care te împlinește spiritual. Prima dragoste este cea mai profundă însă oamenii au capacitatea de a se îndrăgosti de mai multe ori într-o viață.

Unii se căsătoresc cu prima dragoste, alții cu ultima.

Nu de puține ori oamenii se pripesc în a-și numi partenerii suflete pereche, asta până la primul cutremur care le zdruncină putin relația.
Nu există suflete pereche, nu există potrivire perfectă, Mitul Androginului nu s-a demonstrat și nici Eva nu era ideală pentru Adam. Tot ceea ce există sunt oameni care se completează, care atunci cand își unesc mințile și trupurile sunt de neclintit, ca două piese de puzzle.

Cineva m-a întrebat recent :

– Cum ți-ai dat seama că el este… el?
– Am simțit!

Read More
Discuții

Film: La grande bouffe (1973)

Film La grande bouffe

O urmare naturala a orgiilor romane este La Grande Bouffe (’73), care reafirma semnificatia prima a orgiei – ritualicul – si dragostea cea mai sincera, cea pentru mancare (cum zicea G.B. Shaw).

Patru tipi cu o pasiune declarata pentru mancarea pregatita cu dragoste de mama… (de tata, in cazul asta) transforma o casa destul de fantomatica in locul de desfasurare al unui banchet pe jumatate dezgustator, dar fascinant de privit, care iti poate pluti prin lingura de supa si bantui amintirile multe cine dupa aceea.

Ce poate fi grotesc la niste oameni care mananca? In mod ideal, nimic, mai ales ca ceremonia are loc in tinuta de gala. Cei patru bucatari „”gourmeţi”” se intrec mai intai in abilitatile culinare, apoi in capacitatile de ingerare mult peste volumul stomacului, in concursuri de mancat stridii sau dedandu-se micilor perversiuni delicioase ale bucatariei, cum ar fi… suptul, sorbitul si plescaitul maduvei direct dintr-un imens ciolan.

Ceea ce da intregii imagini un aspect orgiastic este faptul ca in intriga intervin si cateva personaje feminine (majoritatea prostituate), care sunt consumate impreuna cu (si eventual pe) felurile principale.

Aparitia profesoarei Andrea schimba tonul jocului cu tarfele si ii da un caracter nobil. Ea este la femme versus les putes. Tarfele sunt subtiri, tinere si dezinhibate sexual, dar se ingretoseaza rapid in fata spectacolului sardanapalic. Andrea este desprinsa din tablourile lui Rubens, cu rotunjimi planturoase si favoruri pentru toti cei patru, pe care ii calareste vanjos, impreuna si separat. Andrea le face jocul si ii si supravietuieste.

Ceea ce da calitatea gretoasa a povestii este combinatia ritualica intre activitatile primare: mancat – defecat (pentru ca protagonistii se angreneaza intr-o tiribomba digestiva, un cerc vicios in care imediat ce intra ceva pe gura, trebuie sa si iasa… pe oricare parte) si unirea capetelor cercului: sex – moarte, ceea ce ne duce putin cu gandul si la Feed (2005). Ugo isi da obstescul sfarsit intr-o simfonie de partaituri, hranit pana la apoplexie de prietenul sau si intr-un orgasm melancolic provocat manual de Andrea.

Desi este mult mai greu de consumat decat orgia timida din Satyricon, La Grande Bouffe nu este nici el foarte grafic, sugestia este insa extrem de puternica (mai ales cea sonora – digestia se aude in filmul asta, in toata splendoarea ei intestinala). Il tempereaza putin tonul destul de amuzant in dramatismul sau aproape patetic si imaginea – cadrele au coloristica si lumina de pictura baroca (ca si curbele generoase ale personajului feminin principal).

Distractia hedonistica sfarseste tragic, in valuri diareice si flatulenta, ca o sinucidere ritualica. Absolut nerecomandabil dupa masa. (Catherine Deneuve, care iesea la acea vreme cu Mastroianni, unul din actorii principali, nu i-a vorbit o saptamana dupa ce a vazut filmul.)

Read More
Discuții

Film: Salo (Le 120 giornate di Sodoma) (’75)

Film Salo

Nerecomandabil pudibonzilor si celor cu stomacuri delicate este Salo (le 120 giornate di Sodoma) (’75), un film de Pier Paolo Pasolini, dupa Cele 120 de zile ale Sodomei a marchizului de Sade.

Filmul e o vizionare obligatorie daca ai o aplecare care-ti ridica adrenalina (printre altele) catre festinuri dezgustatoare, orgii in care mancarea se amesteca cu defecarea, obscenitati, pornografie, punand cireasa pe tort cu o raritate din pornosagurile de acum cateva decenii, dar comune azi: sadicul, violenta, mutilarea, tortura si coprofagia.

Pe scurt: actiunea e plasata in orasul italian leagan al fascismului mussolinian, Salo, unde un grup de „”libertini”” se inchid (teoretic 120 de zile) cu o turma de adolescenti alesi precum animalele la targ, pe care ii supun unor degradari si torturi sinistre.

In acest timp, cu zambetul pe buze, declama retoric maxime cu caracter sociopolitic, se intrec in povesti despre experientele sexuale personale, in monoloage cam naive, cu pretentii de discurs flamboaiant, intr-un stil sadic lipsit de stralucire (adica de-al marchizului) si se delecteaza cu diverse torturi foarte putin rafinate, extrem de violente, dar nu neaparat sangeroase, dintre care raman in memorie festinul cu fecale si mancarea cu ace (cu gamalie). Si, desigur, la creme de la creme – spectacolul schingiurii finale.

De mentionat meteoric, intr-o paralela la ce se intampla cam la aceeasi vreme (al doilea razboi mondial) pe partea cealalta a globului, este Men Behind the Sun din ’88, care prezinta o tabara de razboi japoneza din China, unde, in opozitie cu orgia „”libertina”” fascista din Europa, oamenii de stiinta japonezi puneau tovaraseste umarul la razboi facand experimente pentru arme biologice pe subiecti vii, umani. Dar despre „”ororile”” cinematografice ale anilor ’80 intr-un alt episod…

Read More
1 2 3