Piticii mei de grădină, neputând vorbi între ei, s-au gândit între ei.
De la cei câțiva centimetri ai lor, nu au văzut niciodată un om întreg. Nici oamenii nu pot să vadă alții oameni în întregul lor, dar asta e o altă treabă. Piticii mei vedeau doar jumătăți de oameni, jumătatea de jos, picioarele. Și văd ei așa, într-o bună zi, o pereche de picioare lungi, goale până acolo unde se termină. Ziua aia a fost mai luminoasă pentru toți piticii, plină de uimire. Numai unul rămăsese încruntat tot timpul.
– Nu așa se privesc picioarele, gândise el în gândul celorlalți pitici.
Apoi un nor înnegri ziua. Bine, pe cer nu era niciun nor, dar în mintea piticilor mei de grădină au început să apară. După mai multe discuții cu piticul încruntat, au început și ceilalți să aibă repere. Ba despre cum ar trebui să arate picioarele lungi, ba despre cum ar trebui ele să calce iarba, despre cum ar trebui să se îndoaie genunchiul ori cât de mult să se întărească gamba.
Au învățat două lucruri piticii mei de grădină: ce e aia cultură și cuvântul „trebuie”. Dar de atunci niciunul nu a mai putut să privească vreo pereche de picioare cu uimirea de prima dată. Trăiau sub frica lui trebuie, iar inima nu le mai bătea la fel.
Reîntoarcerea picioarelor lungi
Așa cum cineva se întoarce la viciu doar pentru că poate, tot așa unele iei revin doar pentru că au în ele un anumit grad de puțință. Iar ideea picioarelor lungi exprimă, prin natura subiectului ei, putința.
Când se reîntorc, ideile se manifestă ca niște revelații. Se prezintă ca cele ce se descoperă, iar tu, neputincios, le lași să-și facă treaba, să se dezvăluie, să te uimească.
E, da de unde… Cine mai crede așa ceva? În fapt, nici ideea și nici subiectul ei nu au nimic exterior individului. La fel cum nici uimirea nu este o stare exterioară. În fapt, nu există uimire, ci doar uimire de sine. Tot ceea ce mă poate uimi vine din mine. E un joc cu sinele, în care mă las descoperit de către mine. Asta înseamnă că undeva în adâncul ființei mele există ceva care trebuie să iasă la suprafață, ceva defect în a se exprima pe sine, ori poate prea fricos pentru a se prezenta autentic și care simte nevoia să se ascundă în forma unor picioare lungi.
Dar cine poate să creadă acest altfel?
